La multi ani, Romania!

                                        1 Decembrie- Ziua Nationala a Romaniei

            „Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am moştenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe tron am rugat cerul să dea rod muncii ce, fără preget eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege. Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Am venit astăzi cu regina, care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la restrişte şi la bucurie ca printr-această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru popor legătura ce ne uneşte deapururea cu dânsul. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare. (...)  Vreau ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obştesc. Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai prosperă într-o viaţă de armonie şi de dreptate socială. Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului. Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea orientului european după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări. Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi-n faptă în jurul tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintita unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească binecuvântarea celui atotputernic.” (Proclamaţia regelui Ferdinand  cu prilejul  încoronării sale la Alba  Iulia, 15 octombrie 1922)

Cu aceste cuvinte au fost întâmpinați cei care în acea dimineață de toamnă au venit în fața Catedralei Întregirii Neamului pentru a vedea cum este încoronat primul rege al României Mari – Ferdinand I.

            Cu 4 ani mai devreme, la 1 decembrie 1918, în același loc, Marea Adunare Națională proclama Unirea Transilvaniei și a celorlalte provincii românești din Imperiul Austro-Ungar, cu România, unire consfințită acum, prin figura regelui Ferdinand I.

            Nepot al regelui Carol I, creatorul României moderne, Ferdinand a ajuns prinț mostenitor al României, în 1889, după ce tronul României a fost refuzat pe rând, de fratele lui Carol, Leopold, și de primul fiu al acestuia, Wilhelm.

            Ferdinand va veni pentru prima oară în România în 1884, la vârsta de 19 ani, dar a preia funcția de prinț moștenitor abia în 1889, când se muta aici.

            Diversele izvoare ale vremii îl prezintă pe Ferdinand ca pe un om cu o vastă cultură, pasionat de botanică, vorbitor curent al mai multor limbi străine: franceză, engleză, rusă, română, dar și greacă veche și ebraică. Cunoscuții săi, dar și oamenii politici, vor pune accentul pe firea sa timidă, în care văd o slăbiciune pentru un rege, slabiciune de care-l acuzau pe Brătianu că profită pentru a păstra puterea.

            Martha Bibescu, care îl cunoaște de la Curtea Regală, îl descrie metaforic în memoriile sale: "acest prieten al umbrei şi al tăcerii", care "se voia cât mai şters." Tot Martha își amintește că prezența la evenimente mondene era considerată de viitorul rege un supliciu: "De aceea nu intra într-un salon altfel decât pieziş, ca şi cum umărul său stâng s-ar fi scuzat pentru ceea ce umărul său drept era silit să facă.". Fiindcă prefera să rămână retras, Nicolae Iorga îl va cataloga dur în „Istoria Românilor”: era pentru cei mai multi un necunoscut si un netinut in seama, pentru cativa o taina, aproape pentru nimeni o certitudine. Deși pesimistă, această descriere arată foarte limpede firea retrasă a lui Ferdinand.

            Din cauza unei conștiințe puternice a datoriei ce rezultă din condiția sa de prinț moștenitor și mai apoi de rege, Ferdinand este supus de-a lungul existenței sale unor renunțări succesive ale unor elemente esențiale pentru el. La prima încoronare a sa, din 1914, regele Ferdinand a jurat în fața țării că va fi „un bun român” și așa a fost.

            Prima renunțare a lui Ferdinand după ce a acceptat rolul de prinț-moștenitor a fost fără doar și poate părăsirea casei natale pentru a veni într-o țară mică, străină, pe care tatăl și fratele lui au refuzat-o. Și acesta a fost doar începutul; se vorbește despre o idilă a prințului cu poeta Elena Văcărescu, una din domnișoarele de onoare a reginei Elisabeta, idilă care a fost oprită din raționament de stat: Ministrul Culturii i-a spus prințului că Moștenitorul tronului nu se poate căsători decât cu o Principesă străină. Și Ferdinand s-a căsătorit în 1893 cu Maria de Edinborough, cu care a avut 6 copii, toți botezați conform Pactului de familia, în religia ortodoxă.

            Pentru un catolic practicant, cum era Ferdinand, acesta era un păcat important: la primul copil, Carol, regele a fost iertat de Vatican, dar la următorul caz, a fost excomunicat. Iată cum, pentru țară, Ferdinand renunță succesiv la tot: religie, naționalitate și mai apoi la familie, prin dezmoștenirea prințului Carol.

            Dar dintre toate, cea mai notorie este renunțarea la identitatea sa germană din Primul Război Mondial, când acceptă intrarea României în război de partea Antantei. Atunci Ferdinand, crescut în Germania până la vârsta de 19 ani, a cărui limbă maternă era limba germană, acceptă un lucru pe care Carol I s-a străduit să-l amâne cât mai mult cu putință: declară război Germaniei. Atunci familia sa, Hohenzollern – Sigmaringen, l-a renegat, arborând steagul de doliu. Prin sacrificiul său s-a făcut primul pas către evenimentele de la 1 decembrie 1918 din Alba Iulia. Probabil această decizie a fost influențată de presiunea exercitată de Regină (care era de origine britanică) și de primul-ministru Brătianu, dar nu trebuie pierdut din vedere crezul lui Ferdinand, determinarea lui de a fi un rege bun. I.G. Duca relatează despre luarea deciziei în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916: „După zile şi nopţi chinuitoare, Ferdinand izbutise să-şi înfrângă înclinaţiile sale fireşti de principe german, în favoarea îndatoririlor sale de rege român, care a îmbrăţişat cu toată fiinţa lui idealul nostru naţional, obligându-se la acţiunea alături de aliaţi. Cuvântarea de o perfectă claritate şi neclintită hotărâre, rostită în româneşte, i-a zguduit pe toţi.”

            S-a luptat în această decizie și cu bătrânul conservator P.P. Carp, care era speriat de pericolul rus și astfel România a intrat în război. Cuvintele sale de atunci desemnează un om care a renunțat la sine pentru țara sa, mai mult decât oricare altul: "Aţi greşit şi odinioară, domnule Carp, când aţi vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. In conştiinţa mea, aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă după matură chibzuinţă, eu am ajuns la convingerea adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului a cărui răspundere o port în ceasul de faţă. Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea, deoarece mai presus de toate să ştiţi, domnule Carp, că dinastia mea este româna. Rău aţi făcut când aţi numit-o străină, germană. Nu, e românească!"

            Se poate să fi fost dominat de Brătianu, dar el era convins că omul politic român este cea mai bună umbrelă pentru România. În semn de recunoștință pentru această renunțare de sine pentru binele noii sale țări, Ferdinand a fost numit cel Loial și a fost Loial toată viața, încă de la acceptarea rolului de prinț-moștenitor şi până la moartea sa.

             

Cotroceni, duminica 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918

    "Ne-am intors! Cu adevarat ne-am intors acasa dupa un surghiun de doi ani. Sa indraznesc oare sa rostesc marele cuvant ? Ne-am intors triumfatori!

    Nu spun aceasta cu vreun gand de trufie, ci cu smerenie, ca una ce ar vrea sa cada in genunchi si sa aduca prinos de multumiri. Cum sa incerc macar sa descriu ziua de zguduire sufleteasca ce-am petrecut-o?

    Adjectivele suna parca a gol cand vrei sa pui toate pe hartie. A fost o zi de entuziasm, de delir. (...)

Am fost intampinati la gara Mogosoaia de generalul Berthelot si de cativa ofiteri francezi si englezi, si, bineinteles, de generalii nostri in frunte cu Prezan.

    Era acolo si Radu Rosetti cu un zambet stralucit pe chipul lui prietenos. Isi poate cineva inchipui cu ce adanca zguduire ne-am salutat? Caii ne-asteptau la gara. Eu trebuia sa incalec pe marele si voinicul Jumbo, o adevarata namila plin de putere, care nu se lasa tulburat de nici un fel de zgomot. [...]

    Carol [n.r. Carol al II-lea) intrase calare in oras, in fruntea regimentului sau, iar fiicele noastre plecasera inainte intr-o trasura trasa de patru cai. Noi am pornit cei din urma. Regele cu mine, Nicky deoparte si generalul Berthelot de cealalta. Dupa noi veneau generalii si toti adjutantii nostri si astfel trecuram solemn de-a lungul prea cunoscutei Sosele Kiseleff, pe care erau insirate numeroase trupe; intai cele franceze si britanice, apoi ale noastre, in frunte cu Regimentul meu 4 Rosiori.(...) 

Era o simfonie ametitoare de rosu, galben si albastru. Eu de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor multimii drept in ferestrele caselor si puteam prinde insufletirea de pe fiecare chip, sa raspund fiecarui zambet, sa bag de seama infrigurarea fiecarui copil si sa simt o apropiata impartasire a bucuriei poporului meu. Toate fetele erau intoarse spre noi, si acele mii si mii de maini intinse parca isi luau iar in stapanire suveranii, de care fusesera despartite timp de doi ani amari.(...)

    Dupa defilare urma un Te Deum oficiat la mitropolie. Pe cand soseau oaspetii, am avut 10 minute de ragaz, in care sa-mi schimb uniforma in haine de sarbatoare. Slujba a fost scurta, solemna si impunatoare; biserica intunecoasa era luminata de 1 000 de faclii, iar pe cand ingenuncheam ca sa inaltam multumiri catre Domnul, cantarea unui cor de multe glasuri plutea in valuri deasupra capetelor noastre. La iesirea noastra din biserica, inainta spre noi generalul Grigorescu si, in numele armatei, in ruga pe rege sa primeasca bastonul de maresal. Aceasta idee le-o dadusem eu generalilor, care se invoisera cu entuziasm, insa pentru Nando fusese ceva neasteptat. A fost adanc miscat."

 

(extras din Maria, Regina Romaniei, Povestea Vietii Mele, Vol ***)